Poezie scrisă pe factura de curent


Ne vom întoarce-n timp, cândva, iubite

și vom hoinări pe drumuri neștiute,

ne vom trăi viața ca la carte,

fără a ne mai teme nici măcar de moarte.

 

Iubite, ne vom întoarce-n timp, cândva,

pe ăst pământ sau, poate, pe vreo stea,

pe o planetă aflată-n depărtare,

oriunde. Doar să fie numai soare.

 

Vom pune temelia unei alte lumi,

vom scormoni lutul cu ale noastre mâini,

vom construi neîncetat, iar când vom obosi

ne vom opri doar pentru a ne iubi.

 

Vom face pacturi noi cu Dumnezeu,

eu voi tu, tu vei fi eu,

vom cere grațieri pentru cei fără de păcat

și vom slăvi timpul pentru trăit, ce ne-a fost dat.

 

Ne vom întoarce-n timp, cândva, iubite

și vom păși pe drumuri ce nu ne-au fost sortite,

ne vom iubi sălbatic, primordial și fără teamă

că lumea din jurul nostru la moarte ne condamnă.

 

(09.02.2017 – vol. ”Din boabe de piper și coji de portocale”)

Un comentariu

Din categoria creaţii, de suflet..., iubire, poezii, poezii de dragoste, poezii proprii

Am…


Mi-s gândurile îngălbenite și părul alb.
În urmă-mi,
cărările iau forma pașilor.
Mirările nu mai rodesc
decât o dată pe an
și au gust de castane.
Îmi plouă mai des la ferestre.
Am învățat să iubesc norii
și să mi-i iau părtași.

Mi-s clipele mai numărabile
decât ieri,
precum o mulțime finită A,
cu același cardinal…
Nu mai știu să zbor,
dar am învățat să mă cațăr.
Nu mai știu să dansez,
dar am învățat să păstrez ritmul.

Am îmbătrânit…

4 comentarii

Din categoria de suflet..., poezii, poezii proprii

Efemeri


Timpul nu ni se mai măsoară-n ani. În clipe ni se scurge –
clipe de foc și clipe de gheață.
Peste ele, punți de speranță
între a râde și a plânge.

Viața ne este doar joc la ruletă –
păsări în mijloc de furtună.
Înainte, singură, numai iubirea ne mână,
ca un suav parfum de violetă.

Trecerea ni-i simplă-ntâmplare –
visele-s corăbii fără pânze.
Suntem ca un biet mănunchi de frunze
ce-și caută timid un loc sub soare.

Plăpânde năluci în umbrele nopții,
suntem plămădiți din vini și temeri –
doar mici pioni efemeri
aflați la mâna sorții.

(30.07.2016 – vol. Din boabe de piper și coji de portocală)

2 comentarii

Din categoria poezii, poezii proprii

Când…


Când vom obosi, iubite,
ne vom așeza cuminți
pe o margine de lume,
pentru a nu încurca vremurile
și oamenii ce vor trece
pe lângă noi.

Îi vom privi tăcuți,
pentru a nu le tulbura
trecerea.

Dacă ne vor vedea,
vor ști
că am fost ca ei.

Dacă ne vor întreba,
le vom spune
că fericirea stă
în cele mai simple
și firești lucruri.

(23.07.2016 – vol. „Din boabe de piper și coji de portocală”)

2 comentarii

Din categoria poezii, poezii de dragoste, poezii proprii

Întrebări


L-am întrebat pe Dumnezeu:
– Doamne, de ce așa și nu altfel? De ce mâine sau cândva și nu acum? De ce înnorat și nu senin, de ce verde și nu albastru, de ce cald și nu rece, de ce buruieni și nu flori…? De ce..?
– Dacă toate ar fi așa cum vrei tu, ai mai sta de vorbă cu mine? Ai mai căuta înțelesuri? mi-a răspuns El. Și încă ceva: pe o mare prea lină, uiți să mai vâsleşti. Ori, de ce-ai mai ieșit în larg?

Scrie un comentariu

Din categoria întrebări şi răspunsuri, ce credeti?, de suflet...

La ce bun?


Uneori,
îmi scot visele de la naftalină,
să văd dacă mai trăiesc.
Unele așteaptă cu răbdare
să le vină rândul.
Altele – cele mai multe – au îmbătrânit.
Mă privesc mustrător.
Le cer iertare.
– La ce bun? mă-ntreabă cel mai bătrân.
Ție când ți-ai cerut iertare ultima oară?
– La ce bun? l-am întrebat, la rându-mi.
Poate m-am iertat de prea multe ori…
– Sau doar ai uitat de tine…

(vol. Din boabe de piper și coji de portocale)

Scrie un comentariu

Din categoria poezii, poezii proprii

O primă șansă poate deschide un drum, o a doua șansă poate salva o viață


Vă voi spune o poveste reală, cu și despre oameni. Cu puțin timp în urmă, locuia pe scara noastră o familie care a acumulat datorii uriașe la „întreținere”. Și, când spun uriașe, vorbesc despre zeci de mii de lei noi. Din motive care nu au importanță, soțul meu a trebuit să se ocupe de acționarea în judecată a familiei respective, pentru recuperarea datoriilor. Lesne de înțeles că acea familie a devenit paria scării și că a izbucnit un conflict fățiș sau mai puțin fățiș între ceilalți proprietari și ei. Toată lumea arăta cu degetul, înjura, eticheta, etc., fiecare după cât îi permitea educația și felul de a fi. Cu atât mai mult cu cât, de câte ori se încerca a se duce tratative cu cel ce era capul familiei, îl găseau beat și, evident, imposibil de a obține vreun angajament ferm de plată din partea lui. Știu, vă veți întreba – firesc, până la un punct – de unde avea bani de băutură. Într-un mod ciudat, ne „descurcăm” mai repede/mai ușor când e vorba de autodistrugere decât atunci când trebuie să construim. Pe de altă parte, sunt convinsă că dacă a cerut cuiva împrumut 2 lei, pentru o bere, i s-au întins mai repede decât dacă ar fi cerut 2 lei să-și mai plătească din datorii.

Cum cercul se strângea în jurul lui Mihai (să-l numim așa) și al familiei lui, omul ajunsese precum un câine hăituit în care toți dădeau cu piciorul. Astfel că începuse și el să muște. La un moment dat, a amenințat că va arunca apartamentul în aer. Când nu era interpelat agresiv, omul trecea printre vecini, ca o umbră, având capul lăsat în piept, neprivind pe nimeni în ochi. Fiul lui, un tânăr trecut de 18 ani, din cauza anturajului și a problemelor familiei a ajuns să facă greșeli pentru care a plătit greu și care vor lăsa urme pentru tot restul vieții.

În fine, familia respectivă a fost chemată în judecată, s-a câștigat procesul de către Asociația de proprietari, astfel încât în baza hotărârii judecătorești definitive, irevocabile și executorii trebuiau întocmite formalitățile de evacuare și de scoatere a apartamentului la licitație, în vederea vânzării și recuperării banilor datorați.

Vecinii începuseră deja să se arate interesați de cumpărarea acestui apartament, întrucât, atunci când sunt scoase la licitație, de regulă se ajunge a se vinde cu mult sub prețul pieței. Inclusiv pentru noi era o tentație. Numai că, stând de vorbă, am ajuns la concluzia că nu ne-am putea bucura niciodată și nu am putea construi nimic pe nenorocirea altora chiar dacă, teoretic, totul era în regulă, legal, etc. Și am abandonat ideea.

Mai mult, am început să facem planuri cum să-i ajutăm și să evităm aruncarea lor în stradă. Astfel, soțul meu s-a dus și i-a spus lui Mihai că vrem să-i sprijinim să vândă ei apartamentul, să achite, din prețul vânzării datoriile către Asociație și, cu banii rămași, să poată face ceva pentru ei. Zis și făcut! Din acel moment, omul n-a mai pus gura pe băutură, a intrat în acțiune și a făcut tot ce i s-a spus. Noi l-am împrrumutat cu banii necesari pentru întocmirea întregii documentații necesare înstrăinării, pentru plata impozitului, l-am însoțit pe la toate instituțiile în vederea oținerii actelor, etc.. Așa încât, după o perioadă de timp, când toate vor fi fost puse la punct, omul și-a vândut apartamentul în condiții avantajoase, a achitat banii datorați, ne-a restituit sumele împrumutate și, cu banii rămași, a putut să cumpere, undeva pe lângă București, două garsoniere: una pentru el și soția sa și alta pentru fiul său, un tânăr de toată isprava, care, însă, din păcate, la un moment dat, a rătăcit drumul. Acum și el și-a revenit. Aceasta este o altă poveste.

Fiind mai mult în preajma lui Mihai, în perioada îndeplinirii formalităților premergătoare vânzării, i-am aflat povestea, pe care n-o știam până atunci. Omul fusese instalator zeci de ani. Pentru că firma la care a lucrat s-a desființat, a rămas șomer, la o vârstă la care societatea românească te consideră „prea bătrân” pentru a-ți mai da șanse. Mai trist de atât era faptul că mulți dintre vecini îi știau povestea, îi fuseseră colegi, au avut mai mult noroc, dar nu s-au gândit să facă ceva să-l ajute. Pentru că – nu-i așa? – în jungla noastră perfectă, dacă nu ești mâncător de capete, n-ai niciun drept să supraviețuiești!

Soțul meu a mers și mai departe și, pentru orice lucrare de reparație, întreținere, etc. necesară scării a apelat la Mihai, dându-i, astfel, șansa de a câștiga bani și de a putea să o ia de la capăt. Chiar vecinii care mai aveau câte o țeavă de reparat și-au adus, acum, aminte că fostul lor vecin era un instalator bun…

De ce v-am spus această poveste? Nu în căutare de laude, cum ar putea crede/gândi unii. Pentru că, fără falsă modestie, știm că am făcut o faptă bună și ne bucurăm că am putut să o facem. Tot aud că nu trebuie să știe decât Domnul când faci fapte bune. Sigur, nu se pune problema să te lauzi, dar, în opinia mea, Domnul știe. Ba chiar cred că pune și umărul. Și, tot în opinia mea, cred că faptele bune trebuie scoase la lumină cu cel puțin aceeași vehemență cu, care sunt scoase cele rele.

Pentru că am ajuns să credem că e mai bine să stai în banca ta, că nu mai e „la modă” să ajuți, să-ți pese, că, de cele mai multe ori, împachetăm, conștient sau nu, indiferența în instinct de supraviețuire/de conservare. Pentru că nu mai știm să ascultăm, să mângâiem, să compătimim, să întindem o mână, să încercăm să-i cunoaștem pe cei de lângă noi. Pentru că această poveste este o lecție de viață. Pentru că o primă șansă poate deschide un drum, în timp ce o a doua șansă poate salva o viață…‪#‎clipadenesingurătate‬

Scrie un comentariu

Din categoria ce credeti?, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., poveşti, prietenie, privind în jur, recurs la prea multă realitate, viaţă

Veniți să vă pup mâinile!


Azi, la Auchan, mă așez la o casă pentru cele câteva cumpărături făcute. În spatele meu, o doamnă, undeva peste 65 de ani, mititică, îmbrăcată curat, respectabilă, își înșiră, la rându-i, câteva produse. Plătesc și, în timp ce îmi așez ce cumpărasem în pungi, o aud pe doamna respectivă adresându-i-se casieriței:
– Vă rog, luați mai întâi pâinea, uleiul și ouăle astea. Cred că am luat mai mult decât trebuia și nu-mi ajung banii. Vin direct de la spital.

Mă apropii de ea și o întreb de o deranjează dacă mă ofer să o ajut cu banii pentru restul produselor: trei roșii, un macrou congelat și încă ceva într-o punguță. Începe să plângă.
– Vaaaiii, doamnă, dar nu mi s-a mai întâmplat așa ceva! Vă mulțumesc mult! Să vă dea Dumnezeu sănătate….!

Îi achit cumpărăturile. Femeia nu mai prididea cu mulțumirile și cu plânsul. Îi spun că mi-a făcut plăcere, că nu e nevoie de mulțumiri și plec cât mai repede, să nu mai prelungesc momentul.

O aud, venind din spate și strigându-mă. Mă opresc.
– Veniți să vă sărut mâinile, îmi zice, încă având lacrimi în ochi.

A căzut cerul pe mine. Am îmbrățișat-o și am plecat plângând!
Am mai auzit-o spunând:
– Și eu am împărțit, prin spital, cu ceilalți bolnavi, toată mâncarea pe care am avut-o. Dar, n-am crezut că Dumnezeu … Nu mi s-a mai întâmplat așa ceva… Să vă dea Dumnezeu….

Și nu, nu era nici nebună, nici vreo șmecheră, nici vreo hoață. Era un Om, probabil o mamă și o o bunică pentru cineva…

4 comentarii

Din categoria de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., gânduri, iubire, recurs la prea multă realitate

Despre handicapați


Aud, frecvent, în jurul meu: „Handicapatule!”, „Ești un handicapat!”, „Ce caută handicapații ăștia aici?!” și lista poate continua la infinit. Cuvinte aruncate cu încrâncenare, cu ură chiar, cu menirea vădită de a poziționa superior pe cel ce le slobozește, indiferent că le adresează unor persoane suferinde sau unor persoane fără astfel de probleme, dar care, dintr-un motiv sau altul, l-au supărat pe el, cel fericit, cel norocos, cel ales. El, arianul…

Mă deranjează cumplit acum, așa cum m-a deranjat și înainte. Înainte ca tatăl meu să ajungă să poarte această etichetă. Înainte de august 2013 când a fost supus – peste 6 ore – unei intervenții chirurgicale pe creier. În 2010, i-a fost descoperită o malformație arterio-venoasă congenitală, al cărei singur tratament era intervenția chirurgicală, cu riscurile aferente. După spusele medicilor, toată viața lui, a trăit cu o bombă în cap. Și în 2013 această bombă a explodat. Și i-a inundat creierul. Și a plecat din Rm. Vâlcea spre București, în comă, cu șanse zero să ajungă în viață aici. Dar Dumnezeu i-a fost alături. Așa cum i-ați fost și voi – mulți știți că v-am implorat să vă rugați pentru el. Și ați făcut-o. Vă mulțumesc mereu, în gând, de atunci.

A ajuns la București. O altă luptă: să supraviețuiască primei nopți. Pentru că nu s-a putut interveni chirurgical de urgență din cauza hemoragiei masive. A supraviețuit. Următoarea: va supraviețui și celei de-a doua nopți? În tot acest timp, fiind în comă indusă. A supraviețuit. Și tot așa vreo 3 zile. Până când a ajuns pe masa de operație. Timp de peste 6 ore. Timp în care noi am murit și am înviat cu fiecare clipă ce se dilata spre infinit. Medicii – dr. Rădoi și dr. Ștefănescu, de la Spitalul de Neuro-chirurgie vasculară Obregia, cărora n-o să am niciodată suficiente cuvinte pentru a le mulțumi- au făcut minuni. L-au operat sub microscop. Nu a murit pe masa de operație, dar șansele să-și revină dintr-o anestezie atât de lungă erau de 50 %. Altă luptă pe viață și pe moarte. Și a lui și a noastră.

Și-a revenit, cu greu, dar și-a revenit. Începea nivelul următor al luptei. A ieșit din operație complet paralizat. Când, într-un târziu, am avut voie să-l scot la plimbare, în cărucior, trebuia luat în brațe și pus, din pat în cărucior, și invers. Îl hrăneam cu lingurița. Ușor-ușor a început să miște și să simtă. Dar nu și cu partea stângă. De sus, până jos, totul era „mort”.

N-o voi mai lungi. După multă durere, efort, tratament, fizio și kinetoterapii, etc., s-a mai recuperat. Dar nu total. Unul dintre riscurile operației a fost amputarea câmpului vizual pe partea stângă și hemipareză mână-picior stângi. Plus o gaură cât pumnul în creier.

Tata a fost omul care nu a băut, nu a fumat, nu a băut cafea. Omul care era activ 25 de ore din 24. Omul care, alături de mama, a muncit într-un combinat chimic, a crescut 3 copii, a ridicat de la zero, cu mâinile lui, două case în curte, a avut grijă de părinți și de o soacră. Tata sculpta și picta. Și scria poezii. Acum, doar mai scrie, uneori, poezii. Atunci când se poate ridica din prăpastia emoțională în care a căzut și când se poate ridica deasupra gândului că a ajuns o povară pentru noi, dar, mai ales pentru mama. Degeaba îl asigurăm că nu este așa. Că important este că trăiește și că, totuși, se poate deplasa, poate merge singur la baie, poate mânca singur. Cu greu, dar poate.

Așa, deci, tu, perfectule, HANDICAPAȚII SUNT OAMENI care au muncit, au luptat, au râs, au dansat, au trăit, au avut visuri! OAMENI pe care nu i-a întrebat nimeni dacă vor să devină handicapați și cărora, într-o clipă doar, viața – dintr-un motiv doar de ea știut – le-a furat aceste bucurii sau, după caz, a uitat – tot dintr-un motiv doar de ea știut – să le dea la naștere. Per a contrario, tu, cel ce scuipi cuvintele ca pe cojile de semințe pe banca din parc, ești doar o subspecie nefericită. Indiferent de sexul, vârsta, poziția socio-profesională pe care le ai.

3 comentarii

Din categoria de suflet..., privind în jur, proză, părinţi, viaţă

Clipa


Uneori,
viața încremeneşte
într-o clipă de așteptare.
Se ghemuieşte acolo,
tăcută și zgribulită,
ca pe un peron
pierdut în timp.

Trenul acela,
știut doar de ea,
nu va mai trece pe acolo
niciodată.

Așa, și?
Fiecare viață
are trenul ei
ce nu va mai…

Scrie un comentariu

Din categoria de suflet..., poezii, poezii proprii, viaţă

Cum știu eu mai bine


Lasă-mă să te iubesc,
așa cum știu eu mai bine:
profund și liniștit,
ca o după-amiază de vară,
uitată printre tufele de nu-mă-uita.

Lasă-mă să te iubesc,
cum iși iubesc macii câmpul:
de-un roșu sângeriu.

Lasă-mă…
Iar tu iubește-mă
cum știi:
vijelios și învolburat,
precum o mare în furtună.

Legendele spun că
veșnicia s-a născut
pe mare,
într-o după-amiză
de vară.

(06.12.2015 – Din boabe de piper și coji de portocală)
_________________

Iubiți-vă, cum știți voi mai bine, dar iubiți-vă și bucurați-vă de tot și toate!
La mulți ani minunați, plini de iubire, tuturor, de Moș Nicolae!

Scrie un comentariu

Din categoria creaţii, de suflet..., gânduri, La mulţi ani!, poezii, poezii de dragoste, poezii proprii

1 Decembrie


La mulți ani, România, la mulți ani, Români! Să vă fie bine, mereu!

Scrie un comentariu

Din categoria de suflet..., La mulţi ani!, român, România, sărbătoare, ţară

Restul e tăcere… (In memoriam 30.10.2015 – ‪#‎Colectiv‬)


Când copacul vieţii îşi scutură florile,
cerul demisionează din infinit,
iar Dumnezeu îşi cere tributul.

Când stelele adulmecă suflete
şi luna îşi caută chiriaşi,
când ploaia îşi cântă povestea
gonind peste visuri şi dorinţi,
timpul apasă brusc pedala secundei
ce uită drumul înapoi.

Când copacul vieţii îşi scutură florile,
când stelele adulmecă suflete,
când ploaia îşi cântă povestea,
prezentul se pierde în trecut.

(23.03.2010 – vol. „Azi sunt pasăre. Mâine voi fi zbor”)

Dumnezeu să fie cu cei plecați și cu cei rămași! (#Colectiv)

Scrie un comentariu

Din categoria de suflet..., recurs la prea multă realitate, remember, România

De ce-uri


De ce divorțează șosetele? Și unde se duc, atunci când se duc? Oricâte și orice fel de eforturi aș face să le țin împreună, tot desperecheate le găsesc…

–––––––––––-

De ce discuțiile pot avea loc numai în centrul potecii? Oricâte bagaje ai duce-n spinare, tu cel ce vii pe potecă, „discutătorii” tot în centru stau. Un pas mai la stânga sau mai la dreapta ar compromite iremediabil bunătate de conversație…

–––––––––––-

De ce 10-20 de lei dați pe un pachet de țigări sunt o nimica toată, dar când să fie donați cuiva capătă, dintr-odată, o valoare de care nu te poți lipsi?

De ce?

Scrie un comentariu

Din categoria ce credeti?, de prin viaţă păţite şi adunate, diverse

„Vă rog să mă ajutați, nu vreau să mor!”


Este strigătul unei fetițe de aproximativ 12 ani. Este o fetiță săracă, foarte săracă, ce are nevoie de ajutorul nostru.

Cuvintele „sărăcie”, „boală” și „moarte” n-ar trebui să poată fi niciodată asociate cuvintelor „copil”, „copilărie”. Dar, realitatea de zi cu zi ne demonstrează exact opusul. Din ce în ce mai mulți copii sunt condamnați la boală și moarte din cauza sărăciei!
Fetița despre care vă vorbesc se numește Andrada Elena Casapu și trăiește în satul Robești, satul copilăriei soțului meu. Andrada suferă de „Scolioză Lenke 1 AN, unghi Cobb 92 grd.”.

Altfel spus, coloana ei vertebrală nu se mai află în poziția normală ci a migrat, pur și simplu, în umărul drept! Închipuiți-vă cum arată, cât suferă și spre ce se îndreaptă acest copil!
Singura soluție de salvare este intervenția chirurgicală. Detalii medicale mai riguroase și complete găsiți în adeverința de mai jos.
Domnul doctor Alexandru Thiery a acceptat să o opereze, participând chiar cu o donație de 15.000 de lei, din partea fundației cu care colobarează.

ÎNSĂ COSTURILE ACESTEI INTERVENȚII CHIRURGICALE – FĂRĂ DE CARE VIAȚA ANDRADEI ESTE PUSĂ ÎN PERICOL – SE RIDICĂ LA MINIMUM 34.500 LEI (SPITALIZARE, BLOC OPERATOR, ANESTEZIE, PROCEDURA CHIRURGICALĂ, MONITORIZARE NEURO, AUTO-TRANSFUZIE, ETC.)

De aceea, dragii mei, eu și familia mea ne-am hotărât să-i fim aproape Andradei și să încercăm să strângem banii necesari salvării vieții ei. Vă chemăm alături de noi, cu oricât de mică donație puteți: puțin cu puțin se face mult!

Contul în care puteți dona este: RO56INGB0000999903764958, DESCHIS LA ING BANK, TITULAR ADELA ONETE, cu mențiunea: DONAȚIE PENTRU ANDRADA CASAPU! sau cont paypal: adelaonete@gmail.com
Pentru fiecare bănuț donat veți primi, la final, raportul despre cheltuirea lui!

NU UITAȚI: 100 de lei donați au mai multă valoare decât ținuți în buzunar. Pot salva o viață!

PENTRU ORICE DETALII, (NE)LĂMURIRI, ETC., VĂ ROG SĂ MĂ CONTACTAȚI, VĂ STAU LA DISPOZIȚIE NECONDIȚIONAT. VĂ MULȚUMESC!

Adeverinta CASAPU (1)

Un comentariu

Din categoria campanie, campanii, copil, copilărie, de suflet..., medicină

Elegie


În mine,
cuvintele mor lent,
ca într-un spital neperformant.
Nu le stă nimeni la căpătâi.
Doar umbrele a ceea ce au fost
cândva
dansează tăcute
pe pereții scorojiți ai sufletului.

O poveste se chinuie
să nască un final
într-un travaliu prelungit.

Oamenilor
nu le mai pasă de cuvinte.
Nu mai au timp…

Scrie un comentariu

Din categoria de suflet..., poezii, poezii proprii

Banca


– Tu ce faci cu lacrimile când ai prea multe?
Sau când te dor și nu mai curg?
m-a-ntrebat cineva.

A doua zi am fost la primărie.
– Aș vrea o autorizație
pentru o bancă de lacrimi, vă rog!
– A, nu la noi, doamnă.
Mergeți la ANAF,
dacă nu chiar la minister.
Nimeriți dumneavoastră!
mi-a spus funcționarul zâmbind strâmb.

– Pe holul din dreapta, al treilea ghișeu
pe stânga. Și nu uitați bonul de ordine!
mi-a indicat portarul, căscând plictisit.

– A, nu la noi, doamnă! La noi, abia la final.
Mergeți mai întâi la etajul trei, cu formularul 294,
la etajul doi, cu formularul 294 bis,
la parter, cu formularul 294 bis indice 1
și de acolo vă mai îndrumă ei!
La subsol vă faceți copiile xerox!
mi-a indicat o doamnă durdulie,
c-un aer preocupat.

După zeci de ghișee și birouri,
cu sacul plin de formulare,
am revenit pe holul din dreapta,
al treilea ghișeu pe stânga.
N-am uitat nici de bonul de ordine.

Aș fi plâns, dar ce să fi făcut cu lacrimile?

– Aveți aici lista. Vă trebuie registrul unic de control,
registrul de intrări-ieșiri, registrul de import-export,
jurnalul de cumpărări, jurnalul de vânzări,
opisul de activități și vedeți d-voastră ce mai scrie.
Trebuie să așteptați 30 de zile. Așa scrie la lege.
A, și să nu uit ce era mai important:
impozitul este de 90 %.
Lacrimile sunt produse de lux,
doar bogații și le permit.
Dacă ar plânge toți, cine ar mai munci în țara asta?

2 comentarii

Din categoria poezii, poezii proprii, recurs la prea multă realitate, viaţă, ţară

Bucurie – o lecție pentru copilul meu


Azi, am fost să ne plimbăm puțin, într-unul dintre satele de pe lângă București. La un moment dat, ne-am oprit la o poartă să culegem câteva dude. Prea arătau a copilărie. 🙂 După câteva momente, iese la poartă stăpâna casei în fața căreia am oprit mașina. O femeie mărunțică, slăbuță, arsă de soare și de muncă. O salutăm și-i mulțumim pentru dude. Intrăm în vorbă. Așa aflăm că are 91 de ani și că, deși bolnavă, încă muncește, pentru că „dacă aș fi stat, să nu fac nimic, maică, aș fi fost moartă de mult. Asta mă ține în viață. Când muncesc, îmi simt inima bine.” Mai aflăm că are o noră și nepoți la București și că fiul ei a murit.

La plecare, îl iau pe Victor, îi dau două banane (doar atât aveam la noi, niște banane și niște covrigi) și-i spun să-i ducă bunicii. Copilul le ia bucuros, se duce și i le întinde.
– Uite, mamaie, îi spun, copilul meu a vrut să-ți dea niște banane.

Ochii femeii s-au umplut de lacrimi și i-a pupat mâna lui Victor. Băiatul meu, la rândul lui, își înghițea lacrimile.
– Vai, mamaie, dar ce suflet bun ai! i-a spus lui Victor.
Am plecat în binecuvântările bătrânei și cu părere de rău pentru singurătatea ei. M-am gândit la toți astfel de bătrâni ai satelor noastre…

În mașină, l-am întrebat pe fi-meu:
– Ce ai simțit, mami, față de ce s-a întâmplat?
– Bucurie, mi-a răspuns el, cu glasul încă plin de emoție.

I-am spus că, pentru a aduce bucurie cuiva, este nevoie de atât de puțin. Numai să-ți pese…
A fost de acord cu mine. Și, la rândul meu, am simțit bucurie…

Un comentariu

Din categoria ce credeti?, copil, copilărie, de suflet..., inocenţă, natură

Copilul tău nu este trofeul tău!


Asumă-ți și acceptă-ți copilul așa cum este el: cu bune și mai puțin bune! Ajută-l să și le înțeleagă pe cele mai puțin bune și să le îndrepte. Nu le ignora și nu suprapune asupra imaginii lui reale imaginea a ceea ce ai vrea tu să fie. Nu-l vei învăța decât să fugă de el însuși și să se mintă singur. Nu-l transforma în sclavul ambițiilor tale, fă tot ce poți să devină suveranul propriilor sale ambiții! Copilul tău are propriul său „eu”. Nu este proiecția imaginii tale despre sine sau despre ce crezi tu că ar fi fost obligatoriu să fie. Copilul tău nu este trofeul tău!

Un comentariu

Din categoria ce credeti?, copil, copilărie, de suflet...

Ce se naște din pisică …


Ce se naște din pisică … scrie despre pisoi. 🙂
Compunerea lui Victor a fost aleasă pentru a fi publicată în Revista școlii –Scoala Primara Spectrum Bucuresti

A fost o surpriză și pentru mine, având în vedere că este o compunere scrisă la școală, de care habar nu am avut. 🙂

Micul meu scriitor. 🙂 ❤VictorVictor 2

Scrie un comentariu

Din categoria copil, copilărie, D'ale lui Victor, de suflet..., inocenţă

Copilului meu


La mulți ani, copilul meu! La mulți ani, copiilor voștri!

Noaptebunacopii's Blog

Vezi articolul original

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Când românii sunt „Charlie”, dar nu sunt „Rarinca”


Povestea doamnei care a stat în arest preventiv timp de 191 de zile, pentru că aceasta a fost „pofta ce-a poftit” a unui înalt reprezentat al statului și, mai mult de atât, al justiției române – independente și nealterate, desigur – este mai mult decât arhicunoscută. Mai mult, mai are un pic și ajunge legendă, folclor. Pentru că – nu e așa? – atât timp cât nu ni s-a întâmplat nouă, personal, ce ne pasă?

A, că fiecare dintre noi este și a fost abuzat zilnic, indiferent care sunt autoritățile cu care este nevoit să intre în contact pentru a-și rezolva diferitele probleme ce țin de existența și supraviețuirea în astă biată țară, iarăși nu este un secret. Dar, ne-am obișnuit. Ni s-au tăbăcit obrajii, mintea, sufletul. Bine că am scăpat „doar cu atât”, pentru că – doar știm – „se poate și mai rău”. Ne-a spus-o Murphy. Și, atunci, este obligatoriu să zâmbim.

Ce dacă un om a fost arestat pe nedrept? „Ghinion!” Doar n-o să ieșim, acum, din rând și să facem scut. Nu mai bine ne facem că nu știm, nu cunoaștem și ne vedem fiecare de treaba noastră? Să se descurce. Ce, nu putea să-și vadă de ale ei? Cine a pus-o să înfrunte asemenea oameni importanți, precum Livia Stanciu și Codruța Kovesi? Acești Dumnezei pe pământ, cărora nici măcar Marele Neamț – acest prinț salvator care, iată, și-a luat și el o țară – înapoi, evident – nu li se poate opune…

Vedeți, doamna Rarinca, d-voastră nu știți: „capul plecat, sabia nu-l taie”? Cum, nu sunteți de acord cu asta? Cum? Erau banii d-voastră și vi s-a părut normal să vă apărați drepturile? Din nou, GHINION, DOAMNĂ, GHINION! Ați fi putut să vă limitați la a merge să solicitați și d-voastră câte un autograf de la PRIMUL SCRIITOR AL ȚĂRII…

De aia zic: mai bine să fim Charlie, decât Rarinca …

P.S. 1: DA, eu voi ieși în stradă! Am mai făcut-o și o voi face de câte ori voi considera că am un motiv legitim, real și de bun simț să o fac.

P.S. 2 : Pentru cei interesați: NU VĂ OBOSIȚI, NU MI-A SPĂLAT ANTENA 3 CREIERUL!

P.S. 3: SUNT ÎNTR-O PASĂ PROASTĂ, NU ACCEPT NICIUN FEL DE MOJICIE CA ȘI COMENTARIU. NU TREBUIE SĂ FII DE ACORD CU MINE, DAR SPUNE-MI-O CU DECENȚĂ ȘI BUN SIMȚ, NU ÎNCERCA SĂ-ȚI SCUIPI MIZERIILE DE PAGINA MEA! MULȚUMESC ANTICIPAT!

P.S. 4, 5,6, …… 200002020202020202020…..:090897655…..
DEMISIA LIVIA STANCIU! DEMISIA CODRUȚA KOVESI!

Scrie un comentariu

Din categoria diverse, gânduri, manifest, român, România

Când bucuria stă în doi litri de lapte …


Ieri de dimineață, ca în fiecare miercuri, merg la piață, la doamna de la care-mi cumpăr laptele. În timp ce aștept să-mi dea restul, apare o doamnă mai în vârstă.
– Cât e litrul de lapte?
– 3 lei. Nu mai am decât o sticlă de 2 l.
– Bine, uitați aici 3 lei și merg să scot pensia și vă aduc și restul de 3 lei. Sau, stați că uite mai am niște mărunt. Poate fac de încă 3 , că nu vreau să credeți că nu sunt de cuvânt.
Mă apropii de ea și o întreb dacă se supără să-i plătesc eu laptele. Și, pentru a nu se simți jignită, o rog să-l primească în amintirea bunicii mele, pe care o chema Constanța.
-Vaaaaiii, dar ce bucurie îmi faceți! Nici nu vă dați seama! De când n-am mai băut lapte! Nici nu știți ce bucurie îmi faceți! Vă mulțumesc, să vă dea Dumnezeu … !
Și-ncepe să mă blagoslovească și să mă pupe, pe amândoi obrajii, cu lacrimi în ochi, de parcă cine știe ce-i dăruisem. Și nu se mai oprea din mulțumit!
Nu știam cum să plec mai repede, să-mi ascund lacrimile și fâstâceala. Nu erau decât doi litri de lapte …

Un comentariu

Din categoria de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., diverse, mancarea cea de toate zilele, privind în jur, recurs la prea multă realitate

Articol …


Articol din Revista „Avantaje”, ediția mai 2015. Mulțumesc d-lui Adrian Ciltan, mulțumesc, Maria! 🙂 Mulțumesc, Revista AVANTAJE!

 

art. Avantajeart. Avantaje 2

Scrie un comentariu

Din categoria campanie, campanii, de suflet..., diverse, poezii, reportaj

Lacrimile lui Bujor


Bujor, un tânăr arătos, ce-abia deschise ochii către viață,
o fată întâlni, în drumul său de zi cu zi
și, cum o văzu, pe loc se-ndrăgosti,
că mândra era fata și mlădie, cu vino-ncoa’ și privire șugubeață.

I-ar fi vorbit. Ba i-ar fi furat chiar și-un sărut,
dar nu-ndrăznea nici măcar s-o privească
prea mult și fără să roșească
și-o iubea în taină, trist și tăcut.

Cum s-o fi-ntrebat:
oare cum o cheamă?
Sigur e o prințesă. Prea e diafană.
Iar el un simplu și-ndrăgostit băiat.

Dar nu știa Bujor că dulcea Margareta – așa o chema
pe fata diafană, cu privirea șugubeață
ce nu cunoștea nici ea prea multe despre viață –
în fiecare zi, drumul cu-al lui și-l potrivea.

Îl privea, la rându-i, bătând din gene ușor
și râdea în sinea-i de sfiala lui.
L-ar fi sărutat și-ar fi fugit hai-hui,
oriunde-n lumea mare cu tânărul Bujor.

Și jocul era același, până într-o zi,
când tinerii îndrăgostiți în ochi se priviră
și din drumul lor vrăjiți se opriră,
iar Margareta prinse a-i vorbi:

„- Știu că mă iubești! Și eu te iubesc!”
Bujor o sărută și în brațe-o strânge,
iar de fericire începe chiar a plânge.
Chiar așa s-a întâmplat, cum vă povestesc!

20150515_16250420150515_163854

Scrie un comentariu

Din categoria poezii, poezii de dragoste, poezii proprii

D’ale mele gânduri … rătăcite …


Mi-e sufletul mai bătrân cu un salcâm, iar inima-mi mai grea c-o rândunică…

Scrie un comentariu

Din categoria gânduri

Străjerii


Mai ții minte nucul acela bătrân, sub care m-ai sărutat întâia dată?
Ne așteaptă și acum, lângă aceeași poartă.
Trecut-au ani de-atunci. Mulți, frumoși și buni.
I-am promis că ne vom întoarce și când vom fi bătrâni.

Mai ții minte teiul, sub care mi-ai spus că sunt frumoasă?
Ne așteaptă și acum, lângă aceeași casă.
Și lui i-am spus că ne vom întoarce într-o zi,
chiar de nu vom mai fi nicicând copii..

Mai ții minte salcâmul acela, sub care ne-am îmbrățișat?
Ne așteaptă și acum, lângă același sat.
Oare pentru câte iubiri o mai fi înflorit
Și câte povești de dragoste o mai fi nășit?

Mai ții minte …? Mai ții minte stejarul care ne-a cununat?
În brațele căruia credință pe vecie ne-am jurat?
Ne-așteaptă și acum, ca un străjer ceresc,
ducând cu el, prin vremi, al nostru „te iubesc!”

Scrie un comentariu

Din categoria poezii, poezii de dragoste, poezii proprii

Tot despre jocuri (adv.)


Îmi place să joc biliard. Nu că m-aș pricepe prea bine. Dar, cum spuneam, îmi place. Și copilului meu, de asemenea. Îmi amintesc când, mititel fiind, se băga și el în joc, deși tacul era de două ori cât el, dar se ambiționa să lovească bilele. Însă, nu pot ieși la biliard de câte ori îmi doresc. Și, recunosc, uneori îl joc online. Ca și rummy, de altfel. Pe care îl joc, cu maaare plăcere, de câte ori reușim să ne strângem cel puțin două persoane, atât în familie, dar și cu prietenii. Da, știu, câteodată dau în mintea copiilor. Și ce bine e! 🙂 Am nevoie de această stare, pentru eliberarea de toate. Și aceste jocuri, din când în când, mă ajută să mă relaxez. Partea și mai bună este că sunt jocuri în 2. Adică, pot fi jucate alături de prieteni, într-o comunitate sau online cu orice alt jucător de pe această planetă. Și sunt cu atât mai palpitante, cu cât pot fi jucate gratis. 😉 Am încercat să joc și fotbalul de masă, dar n-aș putea spune că este chiar pe gustul meu. Păi, cum să fie dacă nu reușesc să înscriu? În schimb, joc fotbal cu pinguini, de exemplu, dar particip și la curse de biciclete. E distractiv, să știți. Din când în când, este bine-venită o astfel de pauză. Și o provocare, totodată. Și, în plus, și aici ți-este pus la încercare spiritul de echipă. Să știți că am încercat și box-ul. E-heee, o adevărată provocare! Dar „x și 0” online în doi ați încercat? Dacă nu, nu este târziu: într-o pauză la serviciu, Sau, mai bine, nu. 🙂 În drum spre serviciu, cu condiția însă să nu fiți voi cei de la volan. Sau puteți fi Cenușăreasa care salvează prințul. Ce, povestea nu poate fi și altfel decât o știm? 🙂

Scrie un comentariu

Din categoria copil, publicitate

Fericire :)


11041589_976387185714407_7654329026960102402_n 11139007_976387145714411_7799462948440991680_n

Scrie un comentariu

Din categoria copil, copilărie, inocenţă, iubire, părinţi

Nu călcați…!


Pe cărarea dintre gânduri,
sufletul meu merge
șchiopătând,
atent la panoul cu
„Nu călcați iarba!”.

Scrie un comentariu

Din categoria gânduri, poezii, poezii proprii